“Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!”
Doamne, dă-mi ca întru liniştea sufletului să primesc orice-mi aduce ziua de azi.
Ajută-mi Doamne să mă încredinţez cu totul voii Tale cu mine.
Îndrumează-mă şi sprijineşte-mă în fiece clipă a acestei zile.
Orice mi s-ar întâmpla în ziua de azi învaţă-mă să le
primesc cu linişte şi credinţă tare, că toate vin din voia Ta cea sfântă.
Îndrumează Tu gândirile şi simţirile mele în toate
cele spuse şi făptuite de mine.
Fă ca în faţa întâmplărilor neaşteptate de tot felul să nu uit că toate de la Tine sunt.
Învaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi înţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.
Dă-mi Doamne să duc greutatea zilei cu tărie şi să
primesc tot ce vine în ziua aceasta.
Îndrumează Tu voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc să iert şi să iubesc.
Amin.

ANTIECUMENISM

Loading...
„POMENEŞTE-MĂ, DOAMNE, CÂND VEI VENI ÎNTRU ÎMPĂRĂŢIA TA!” (Luca 23, 42)
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei,
al grijii de multe, al iubirii de stăpânire

şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi
al dragostei, dăruieşte-l mie, slugi Tale.


Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu,
că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

CRUCE FACATOARE DE MINUNI DIN ATENA

18.06.2015

PRIMUL PAS PRIN CARE PAPA UNIFICA BISERICA CATOLICA CU BISERICA ORTODOXA! PASTELE SE VA SARBATORI IN ACEEASI ZI!


papa Francisc patriarhul Bartolomeu



Papa Francisc a facut primul demers dupa declaratia istorica de unirea a celor doua bisericii din noiembrie 2014, astfel ca astazi a propus ca toti crestinii sa sarbatoreasca Pastele in aceeasi zi.

”Biserica (catolica) este pregatita sa stabileasca o data fixa a sarbatoririi Pastelui pentru ca toti crestinii, catolici, protestanti si ordodocsi, sa o sarbatoreasca in aceeasi zi”, a declarat Papa Francisc, informeaza Corriere della sera. ”Hristosul tau a inviat deja? Al meu o va face saptamana viitoare”, a declarat Papa sub forma anecdotica pentru a ilustra confuzia din jurul acestei sarbatori crestine, potrivit Il Messagero, citat de Russia Today. El a mai aratat ca deja a avansat propunerea Patriarhiei ecumenice a Constantinopolelui si Patriarhiei Moscovei. Catolicii si ordodocsii ceclebreaza Invierea in zile diferite pentru ca primii utilizeaza aici calendarul gregorian iar ordodocsii calendarul iulian.
Papa Francisc a lansat in noiembrie la Istanbul un apel ferm pentru unitatea Bisericilor Catolica si Ortodoxa, despartite de un mileniu, aratand ca victimele razboaielor si tinerii cer ca acest pas istoric sa fie facut.
De o importanta exceptionala in mesaj este faptul ca Papa a tinut sa sublinieze ca nu exista nici o pretentie din partea catolicilor:
„Biserica Catolica nu doreste sa impuna nici o conditie, in afara celei a profesiunii de credinta comune. Suntem gata ca sautam impreuna modalitatile prin care sa garantam unitatea necesara a Bisericii in conditiile actuale.”
Francisc si-a continuat mesajul istoric la Istanbul:
„In lumea de astazi se ridica cu putere voci pe care nu putem sa nu le auzim si care cer Bisericilor noastre sa-si asume pana la capat conditia de discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos”.
Bisericile Catolica si Ortodoxa s-au separat in 1054, cand Papa Leon al IX-lea si Patriarhul Mihail I Celularie al Constantinopolului si-au aruncat reciproc anatema.
Printre diferentele care divizeaza cele doua blocuri crestine se afla celebrul Filioque (Catolicii sustin ca Duhul Sfant din Sfanta Treime purcede din Tatal si din Fiul, in vreme ce Ortodocsii cred ca acesta purcede doar din Tatal), sau Primatul Papei (intaietatea, infailibilitatea si superioritatea fata de ceilalti episcopi).
Spre deosebire de Papa, Patriarhul Constantinopolului nu are putere reala asupra lumii ortodoxe, el avand doar un rang onorific. Bisericile ortodoxe sunt autocefale, ele nu se subordoneaza unui Primat din afara tarii.
Doamne ajuta

28.12.2014

NEMULTUMIREA FEMEILOR DE NATURALETEA LOR..SI IN MANDRIA LOR SE MACHIAZA

images
Dumnezeu, întru înţelepciunea Sa, pe toate le-a creat bune şi frumoase. Natură, animale – toate cu perfecţiune. Pe om l-a creat după Însuşi Chipul Său, căci la asemănarea cu El este chemat să ajungă. Tu, omule, eşti făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, eşti creaţia supremă a Arhitectului, în care a pus această nepreţuită comoară – sufletul !
Psalmistul David spune: „Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta !” Eşti o fiinţă minunată, femeie; eşti creată de un Meşter ! Rămâi aşa cum te-a „ţesut” El.
De ce eşti întotdeauna nemulţumită de felul cum arăţi, de felul cum te-a lăsat Dumnezeu ? De vreme ce aduci modificări la ceea ce a făcut El, înseamnă că te consideri imperfectă sau…incompletă. Ori, Dumnezeu, nu greşeşte niciodată ! Însuşi Creatorul l-a făcut pe om frumos, însă nicăieri nu scrie că i-a dat voie să se „corecteze”!
În mândria ta îţi schimbi culoarea părului, a ochilor…părul care trebuie să fie podoaba capului la femeie, tu l-ai retezat şi l-ai sluţit. La unghii te asemeni cu demonii, căci ei au gheare; la port te asemeni cu bărbaţii, căci ei poartă pantaloni; chipul l-ai îndepărtat de Cel al lui Dumnezeu şi ai preferat să te asemeni cu un clown...

Toate acestea Îl supără pe Dumnezeu fiindcă treci peste voia Lui, peste ce a creat El, şi Îl corectezi tu. Eşti jucăria demonilor căci devii cea mai bună cursă de sminteală pentru bărbaţi. Prin aceste podoabe ale tale pe mulţi duci în ispită, căci femeia, de multe ori ispiteşte şi fără să vrea. Cu cât eşti mai dezgolită, cu atât se scârbeşte Dumnezeu de tine.
Mai grav este când îndrăzneşti cu neruşinare să păşeşti astfel îmbrăcată, şi în Casa Domnului – în Biserică. Prin portul tău atragi atâtea priviri asupra ta, iar acela care a venit la Biserică să se roage, nu mai poate fi atent la rugăciune pentru că i-ai distras atenţia, i-ai tulburat liniştea inimii. Şi păcatul smintelii este foarte mare deoarece una este să faci un păcat de care să dai socoteală înaintea lui Dumnezeu numai tu şi alta e să răspunzi şi pentru păcatele altora fiindcă i-ai smintit. Ori, la Biserică venim să ne rugăm şi NU să ne prezentăm hainele, culoarea părului sau formele corpului.
Şi crezi tu oare că îţi mai e rugăciunea ascultată de Dumnezeu ? Vai de rugăciunea ta pe care o înalţi la Cer, căci ca plumbul cade la pământ.
La Biserică se vine cuviincios îmbrăcată, curată, acoperită, ca să te arăţi smerită şi plăcută înaintea Stăpânului şi astfel să-ţi fie primită şi rugăciunea.
Păstrează-ţi sufletul curat, păstrează-ţi trupul curat. Fă-te frumoasă în fapte bune şi nu căuta să placi oamenilor, ci caută mai ales să fii pe placul lui Dumnezeu ! Nu te alipi de pământ că ai să te faci una cu el ! Fii vrednică de cinstea înaltă în care te-a pus Dumnezeu ! Fii creştină !
 

26.12.2014

IPS Pimen, scoaterea religiei din scoli reprezinta "un atentat" la fiinta nationala si la credinta neamului.



DREPTMĂRITORI CREŞTINI,

„Credinţa, spune Sfântul Apostol Pavel, este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Luând aminte la acest adevăr mântuitor, înaintaşii noştri, cârmuitori de ţară, părinţi slujitori ai sfintelor altare ale Bisericii noastre strămoşeşti, urmând pilda sfinţilor dascăli şi ierarhi ai Bisericii creştine, una şi nedespărţită, au rânduit ca tinerii şcolari să primească o dată cu cunoştinţele de cultură generală, ştiinţă, istorie şi cunoştinţe de religie, cunoştinţe care sporesc credinţa şi ajută la educaţia lor morală. „Credinţa noastră, scrie unul din marii noştri profesori de teologie, nu este un articol de import, ca merele de California. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are, de a înstrăina sau profana după gustul timpului acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti”1. De aceea, intenţia de a scoate din trunchiul comun al învăţământului românesc predarea religiei este „un atentat” la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine. Credinţa creştină a fost trăită şi mărturisită înaintea păgânilor şi de copii, cu preţul vieţii lor, începând cu primele veacuri creştine şi până astăzi, aşa cum a fost în timpul regimului comunist-ateu.

Anul acesta, presa noastră bisericească ne-a dat ca exemplu mărturisirea credinţei creştine de cei patru fii ai binecredinciosului voievod Constantin Brâncoveanu.

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

Trăirea şi mărturisirea credinţei creştine este împletită cu necazurile, cu suferinţa şi încununată cu mucenicia. Acest adevăr ne-a fost spus de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 6, 33; 15, 20). Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29); „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 14, 22). Frumuseţea învăţăturii şi trăirii creştine se oglindeşte în legile sale morale şi, nu în ultimul rând, în operele de cultură şi artă care constituie patrimoniul naţional al poporului, al ţării. De aceea predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine. Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici” ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei.

Rog pe Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate şi bucuria mântuirii în petrecerea Sfintelor Sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului, iar Anul Nou să fie cu bună sporire în toate cele bune pentru întreg poporul nostru român.

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† P I M E N,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

PR. GHEORGHE ANITULESEI DESPRE DIFERENTA INTRE MOS CRACIUN SI MOS NICOLAE...

                     

27.10.2014

O PROFETIE DESPRE FEMEILE CE POARTA HAINE BARBATESTI ,,UN SEMN ,,CA ANTIHRISTUL SE APROPIE

Va   redau o alta bucurie in a viziona alte profetii de Parinti cu viata sfanta din Rusia cu viitorul sumbru pentru Biserica Rasaritului cat mai ales faptul ce mi-a atras atentia despre comportul femeilor din ziua de astazi(moda pantaloni si tunse scurt) adica imita barbatii si barbatii(transexual )imita femeile este una din profetiile care le traim si vedem cu ochii nostri realitatea..
vizionare placuta
 
 
 
 
 
 
Doamne ajuta..
 
 

11.10.2014

UN FILM DESPRE PROFETIILE PROTOIEREULUI NICOLAE ROGOZIN..DESPRE CIPURI SI LEPADARI IN MASA A CLERICILOR DIN ZILELE NOASTRE

Va redau cateva marturi despre un parinte de la rusi protoiereul Nicolae Rogozin un om cu viata sfanta,,care a lasat ucenici in urma sfintiei sale cat a trait pe pamant in zilele noastre si despre povestirile ucenicilor despre duhovnicescul lor parinte care atentiona lumea cu harul sau profetic despre cipuri(stampila)cum spunea el si vremuri antihristice pe care le vom trai si despre lepadarile in masa a clericilor cat si despre prigoanele adevaratilor crestini care nu se vor inchina sistemului si nu vor lua acte electronice..va rog sa vizionati filmuletul si sa dati si la alti crestini pentru trezirea din amortirea ce ni se face de sistemul antihristic si lumesc..
 
 
 
 
Doamne ajuta..

12.08.2014

SE MAI GASESC PREOTI CU VOCE SI CURAJ CARE INCEP SA SE DEZMORTEASCA DIN LASITATEA MARTURISIRI SI ASCULTARII DE IERARHI ECUMENISTI SI DAU GLAS ..ADEVARULUI

Cu multa durere in suflet, dar satul de tacerea, lasitatea, frica celor ce de mult trebuiau sa spuna cu voce tare aceste lucruri, scriu aceste cuvinte de o maxima importanta in vederea mantuirii fiecarui om in parte si mai ales al clerului ortodox chiar de pretutindeni.
Astazi, mai mult ca oricand, observam niste evenimente in masa ce au loc la nivel mondial, evenimente care daca nu ar duce la lepadarea crestinului de Dumnezeu ar fi mai usor de inteles nepasarea (frica, cel mai des) celor ce sunt in masura de a lua atitudine, insa din pacate ele duc la lepadare, la drumul cel mai scurt si sigur spre iad. Dintre aceste evenimente le mentionez in special pe cele mai grave si des intalnite astazi si anume ecumenismul si monstruoasa masonerie. A fi ecumenist sau mason, de cele mai multe ori sunt impreuna, inseamna in mod clar si fara alte interpretari naive a fi lepadat de Dumnezeu, lepadat de insasi taina Sfantului Botez primit la nastere, “nebotezati” dupa cum ii numea marele marturisitor parintele Ioanichie Balan. In sprijinul la cele spuse as vrea sa reamintesc ca ecumenismul a fost numit “panerezia acestui veac” de catre parintele Dumitru Stăniloaie iar masoneria a fost blestemata cu blestemul anatemei de mai multe sinoade inclusiv de cel al Romaniei in 1937.
Acum as vrea sa nuantez un pic efectele acestor lepadari prin ecumenism si masonerie mai ales in randul clericilor deoarece, din pacate, cei ce s-au lepadat deja prin cele spuse, raman in functiile in care erau, de parca totul ar fi bine, insa aici e marea durere, ca ei (clericii) s-au lepadat deja, e problema lor, dar ramanand in statutul de diacon, preot, episcop, patriarh…in fata oamenilor, nu si a lui Dumnezeu, ii duc si pe ceilalti pe drumul pierzarii, caci sa fie clar pentru toata lumea: un ecumenist sau mason cleric fiind nu mai are lucrare harica, in potir raman paine si vin, nu mai are valabilitate in fata lui Dumnezeu nimic din ce savarseste ca si cleric! A nu se uita aici canonul “ca o taina sa fie valida in fata lui Dumnezeu trebuie sa indeplineasca toate conditiile”, deci aviz celor naivi, lasi, care isi ascund necredinta dupa expresia “pentru credinta omului Dumnezeu va lucra…” nu este asa, la clericul lepadat lucrare harica nu mai gasesti pentru nici o credinta. Am auzit intamplari minunate, de pilda, inseland, niste oameni au adus un lemn vechi pretinzand ca este din lemnul Sfintei Cruci a Mantuitorului si nu mica le-a fost mirarea ca la acel lemn chiar se faceau minuni, in astfel de intamplari e valid cuvantul “pentru credinta omului…”, insa cand e vorba de lepadare, lucrurile stau cu totul altfel iar lucrare harica nu mai gasesti. De asemenea cu un cleric lepadat nu iti este permis sa slujesti nici un fel de Sfanta Taina, fiind coliturghisitor, te faci partas de pacatul lui, la fel si locasurile, in care slujesc acesti lepadati, se spurca, fiind ele chiar locasuri de cult, frecventarea lor nefiind de folos nimanui.
Realitatea este trista,de aceea trebuie multa trezvie, multa atentie si cercetare inainte de a ne pune nadejdea in cineva, sa fim atenti ca nu cumva sa fie ecumenist sau mason altfel ne va fi spre pierzare orice fel de contact cu acea persoana. Dupa cum elegant si plin de intensitate zicea si parintele Iustin Parvu “și neștiinta poate duce la lepădare…”, asa ca multa atentie si mereu cu Sfintele Canoane ca unitate de masura. Stiu si inteleg ca e greu, insa mantuirea sufletului va compensa orice nevointa dusa aici pe pamant. Insa pentru aceasta mantuire este nevoie ca fiecare in parte, nu numai clericii, sa ne revizuim viata dupa randuiala lui Dumnezeu, dupa Sfintele Canoane care nu sunt nici invechite nici depasite ci normative pentru mantuire.
Sunt multe de adaugat, insa ma opresc aici.
     Cu sufletul trist dar cu nadejdea mantuirii, semnez,
 
parintele Cristian
 
     Întreruperea comuniunii din motive de credinta este stabilita de Canonul 15 de la Sinodul I-II din anul 861: “cei ce pentru oarecare eres osândit de Sfintele Soboare, sau de Sfintii Parinti se despart de împartasirea cea catre întâiul statator al lor care predica eresul în public si cu capul descoperit îl învata în Biserica, unii ca acestia din pricina îngradirii de sine de împartasirea cu numitul episcop înainte de cercetarea Sinodiceasca, nu numai ca nu sunt supusi certarii canonice, ci si de cinstea cea cuvenita dreptslavitorilor se vor învrednici, caci n-au osândit episcopi, ci mincinosi-episcopi si mincinosi-învatatori; si n-au rupt unitatea Bisericii prin schisma, ci s-au silit [astfel] a izbavi Biserica de schisme si dezbinari.” (vezi Pidalion).
Notă admin:
 
Despre faptul că unii ierarhi sunt masoni, nu avem dovezi clare. Dar că sunt ecumenişti se vede cu ochiul liber.
Şi eu sunt de părere că e lepădare, în mod clar!
Numai că… mă gândesc că, aşa cum în ziua de azi aproape toţi episcopii români sunt ecumenişti, cu patriarhul în frunte, ar însemna că preoţii şi episcopii hirotoniţi de ei nu mai au Har. Ar însemna că succesiunea apostolică se pierde în Biserica Ortodoxă Română.
Îmi vine greu să cred acest lucru.
Cred, mai degrabă, că după iconomia lui Dumnezeu, Harul încă exista, la un episcop sau preot ecumenist, DEŞI ACESTIA SUNT LEPĂDAŢI DE FACTO.
 
sursa..http://danielvla.wordpress.com/2014/08/02/lepadarea-prin-masonerie-sau-ecumenism/
Doamne ajuta..
 

MARTURISIREA UNUI PREOT ORTODOX DIN AMERICA...FOST LUTERAN SI CONVERTIREA SA LA ORTODOXIE

 

 
 

 

 
Familia unui preot ortodox din america


Marturia preotului..



Copil fiind am crescut într-o casă cu credințe amestecate. Tatăl meu provine dintr-o străveche familie de evrei așkenazi din Polonia. El crede că provenim dintr-o familie de preoți evrei (Cohen). Cu toate acestea, membrii acestei părți a familiei mele sunt atei declarați. Bunicul meu credea în Dumnezeu și era și șeful masonilor din Statul New York. Bunica mea era atee și o socialistă activă. Unul dintre prenumele mele este Karl, în cinstea fratelui ei – iar fratele ei a fost numit după Karl Marx. Tatăl meu însuși este un ateist convins, cu toate că merge la o sinagogă reformată unde rabin este o femeie lesbiană. Am crescut cu aproape nicio influență evreiască: doar spuneam împreună, în fiecare an, o rugăciune Hanuka în ebraică atunci când aprindeam menora. Toate rudele din partea tatei sunt atee. În prezent sunt singurul dintre ei care crede într-un soi de divinitate.



De cealaltă parte, dinspre mamă, provin dintr-un neam de luterani norvegieni și germani. Ea a crescut într-o biserică luterană conservatoare. Când părinții mei au decis să se căsătorească, mama mea a fost renegată, pentru că tatăl ei îi ura pe evrei. Nu l-am întâlnit decât când era pe patul de moarte, pe când eram în liceu.



Din cauza acestui amestec de religii, am fost și botezat și circumscris. Nașii de botez au fost evrei. Mergeam din când în când la o biserică luterană, în copilărie, dar asta nu era o parte importantă a vieții noastre. Credeam în Dumnezeu, dar nu știam prea multe despre El, nici nu-mi păsa de El.



Criză

Părinții mei au divorțat când aveam zece ani și ne-am mutat, eu, fratele meu și mama, într-un orășel din statul New York, în munții Catskill. La școală nu mă puteam integra așa că mama a avut o idee. Fratele meu mergea deja la un cerc biblic baptist pentru tineri și își făcuse mulți prieteni acolo, așa că mama mi-a zis să merg și eu. Am mers destul de regulat, dar biserica tot intra în preocupările mele. Însă eram adesea mișcat de cele pe care le auzeam.



Pe când aveam 14 ani m-am împrietenit cu o fată de care m-am îndrăgostit. Prietenia noastră a durat un an de zile, după care ea a întrerupt relația. Am fost distrus și am făcut o depresie. Cinci luni de zile plângeam până adormeam. Într-o noapte mi-a venit un gând. Mi-am adus aminte că am o biblie de la biserica luterană. Și am decis să fac o încercare: „Ce am de pierdut?” Am luat Biblia și am început să citesc din cartea Facerii, dar nu am găsit nimic care să mă ajute. La cercul biblic aflasem însă că există și un Nou Testament, așa că am deschis la Evanghelia de la Matei. În ciuda lungii genealogii din primul capitol, harul lui Dumnezeu a lucrat. Am citit jumătate din Evanghelie în noaptea aceea. Îmi aduc aminte că am simțit o frică sfântă tot timpul, cu toate că nu înțelegeam cele ce citeam. Am știut atunci că Dumnezeu există, și mi-am dorit să-L urmez.



Am început să merg la cercul biblic în fiecare săptămână; apoi de două și chiar de trei ori. Întreaga mea viață s-a schimbat în câteva luni. Stăteam treaz până la răsăritul soarelui citind din Biblie. Am încercat să-i aduc pe mulți oameni la credință! Interesant, și regretabil pentru mine acum, este că odată am fost foarte aproape să convertesc la protestantism un amic grec-ortodox. Nu știam nimic despre Ortodoxie, iar ortodocșii pe care îi cunoșteam nu erau preocupați de Biserică. Așa că, trebuia să-i salvez! (așa credeam).





Entuziasm

După o vreme am început chiar să ajut la „slujbele” de la biserica noastră. Bisericile evanghelice nu sunt nici pe departe liturgice! În loc de altar aveam o scenă unde „formația de rugăciune” cânta. Eu cântam la saxofon într-o formație pe care am numit-o „Ascultarea Unului”. Biserica făcea parte din mișcarea harismatică, penticostală. Câteodată ne vizitau și „profeți”; unul chiar mi-a profețit odată. Cunoșteam oameni care „vorbeau în limbi”, dar acest lucru nu era ceva obișnuit la noi la biserică. Însă, în timpul „slujbelor”, atmosfera se încălzea – plângeam, ne clătinam, băteam din palme, și credeam că simțim pe Sfântul Duh în timpul celor mai intense momente. Mai ales în timpul rugăciunii credeam că simțim cum Dumnezeu ne îndeamnă să vorbim oamenilor, ca și cum cu toții eram profeți întrucâtva. Privind în urmă, este cât se poate de evident că noi confundam emoțiile și impulsurile omenești cu inspirația divină.



După numai doi ani de când am început să cred, am început un cerc biblic în liceu și mă pregăteam să devenim un mentor al tinerilor la biserica mea. Dădeam sfaturi altor adolescenți. Am fost botezat din nou, pentru că baptiștii cred că omul trebuie să se boteze după s-a pocăit și L-a recunoscut în deplinătatea facultăților mintale pe Hristos ca Domn și Mântuitor.



Îndoială și descoperire

Însă în tot acest timp eram luptat de îndoială. Educația ateistă cu care am crescut m-a învățat să pun totul la îndoială. Citeam critici aduse Bibliei – presupuse contradicții, dovezi că creștinismul este o invenție, și multe alte articole care-mi tulburau sufletul. Zile întregi petreceam într-o mare tensiune chinuit de gândul că religia mea este o invenție – poate că relația mea cu Dumnezeu este numai în capul meu și are o explicație psihologică? Însă, din fericire, am descoperit apologetica. Am aflat că există o apărare rațională a creștinismului. Foarte curând am observat că un argument care tot apărea se rezuma la un cuvânt: tradiție. Citind cărți protestante precum Apărarea lui Hristos, a lui Lee Strobel, și lucrări apologetice de pe internet, am văzut că putem să avem încredere în Biblie pentru că putem să avem încredere în tradiția apostolică timpurie. Din moment ce putem avea încredere în Scriptură din cauza tradiției, cum mai poate fi adevărată doctrina protestantă de sola scriptura, adică faptul că numai Sfânta Scriptura poate fi crezută?



Acest gând mi s-a strecurat în minte încet-încet. Într-o zi, ca o descoperire dumnezeiască, mi-am pus întrebarea: „De ce cred eu, oare, că biserica protestantă este adevărată când ea are cel mult 500 de ani?” Îndată am înțeles că nu poate fi adevărată fiind așa de nouă, așa că am pornit în căutarea Bisericii primare. Am căutat pe internet și mi-am dat seama că trebuie să aleg între Ortodoxie și Catolicism. Am început să vizitez ambele biserici. În orașul meu se afla singura biserică ortodoxă din zonă, și ea era deschisă numai jumătate de an, pentru grecii din orașul New York care veneau în vacanță. Slujbele erau integral în greacă, cu excepția câtorva ectenii mici care erau în engleză. Preotul era un om bun, cred că a murit între timp – îl chema Părintele Mihai. Am mers și la o biserică romano-catolică. Vroiam să rămân deschis față de ambele tradiții. Eram în ultimul meu an de liceu, chiar înainte de facultate.



Nu după mult timp mi-a devenit clar că Biserica Ortodoxă era cea corectă. Și aceasta pentru că am aflat de bisericile monofizite (Coptă, Armeană etc.). Am văzut că deși bisericile Ortodoxe și monofizite sunt despărțite de 1500 de ani, ele au o doctrină foarte apropiată, în timp ce Biserica Catolică învață ceva total diferit. (Nu spun că biserica monofizită este ortodoxă; însă ei sunt în mod clar mai aproape de noi decât Biserica Catolică). Imaginați-vă un proces – doi martori, care nu sunt prieteni, chiar sunt ostili unul altuia câteodată, spun că același lucru s-a întâmplat, în timp ce un alt martor spune ceva cu totul diferit. Ați găsi că cei doi martori sunt mult mai credibili. Mi-am dat seama că Biserica Catolică nu poate explica cum de Bisericile Ortodoxe și monofizite sunt atât apropiate ca doctrină fără să transpară faptul că doctrina lor are elemente noi. Pe lângă acestea, vizita mea la biserica catolică a fost dezamăgitoare. Preotul mi-a dat pliante scrise de catolici despre cum ar trebui noi să ne bucurăm de toate religiile lumii prin practicarea metodelor lor de rugăciune și de meditație!



Ortodoxie și protestantism

Tot ce am aflat despre Ortodoxie mă ajuta să înțeleg creștinismul. Țineam legătura cu un om de rugăciune, citețul Arsenie, căruia îi datorez dragostea mea pentru Biserică. Cu toate acestea, a fost o adevărată luptă ca să-mi determin mintea și inima să accepte Ortodoxia. De exemplu: obișnuiam să cred tot ceea ce spunea pastorul meu protestant ca și cum venea din gura lui Dumnezeu. După ce am început să mă gândesc să devin ortodox, el a început să predice împotriva botezului copiilor și a cinstirii Maicii Domnului. Știam că Dumnezeu nu putea fi în Biserica Ortodoxă și, în același timp, să vorbească prin gura pastorului meu. Privind în urmă, lucrurile sunt clare – câțiva ani după aceea, acel pastor și-a părăsit soția pentru o femeie care venea adesea la cercul nostru biblic. Cum putea Dumnezeu să îndemne un om nu numai la adulter, dar și la a se căsători cu amanta? Bineînțeles că nu știam că aceste lucruri se întâmplau în acea perioadă.



Protestanții sunt tot timpul în căutarea Bisericii primare. Însă, foarte puțini dintre ei citesc pe vreun Sfânt Părinte; ei citesc în principal Biblia și cărți moderne care-i inspiră. Pe când, dacă citesc scrisorile Sfântului Ignatie de Antiohia (†107) văd că Euharistia este descrisă ca fiind Trupul real și Sângele real ale lui Hristos. Iar dacă citesc Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386) văd credința ortodoxă predicată în secolul al IV-lea.



Protestanții mai spun și că putem avea încredere numai în Biblie pentru că tradiția poate fi alterată. Însă, propria lor Biblie este produsul tradiției. Biblia nu a căzut din cer, ci cărțile care o alcătuiesc au fost puse laolaltă în timp, de către sfinți episcopi adunați în sinod și inspirați de Sfântul Duh. Abia pe timpul Sfântului Atanasie cel Mare (†373) a fost Noul Testament pus în forma finală, conținând scrierile pe care le avem astăzi. Așa că, dacă Biblia provine din tradiție, de ce protestanții condamnă tradiția?



Un alt argument folosit frecvent de protestanți este acela că închinarea la icoane este idolatrie și că evreii niciodată nu au avut icoane. Însă în Vechiul Testament Dumnezeu le-a poruncit evreilor să facă draperii pentru templu brodate cu imagini de heruvimi (Ieșirea 36, 8), și să facă Chivotul Legii, care avea imaginea unor heruvimi (Evrei 9, 5). Pe lângă aceasta, din Vechiul Testament este evident că evreii arătau o deosebită cinstire Chivotului. Bineînțeles că evreii știau că cinstind Chivotul dădeau cinste lui Dumnezeu, așa cum facem și noi când cinstim icoanele.



În sfârșit, este o mare ironie, de care mulți protestanți nu-și dau seama, că sola scriptura nu se regăsește în Biblie. Unde anume în Biblie poți găsi un verset care să afirme că numai Biblia singură poate fi considerată drept inspirată? Nu există niciunul. De asemenea, unde în Biblie poți găsi un verset care să spună care cărți alcătuiesc Biblia? Nu există. Fără să-și dea seama, protestanții nu au respins tradiția; pur și simplu au făcut schimb între tradiția Ortodoxă și una nouă, făcută de oameni.





Ortodox

La începutul anului doi de facultate am fost primit în Biserică prin mirungere. În facultate făceam parte dintr-un grup evanghelic și conduceam cercul lor biblic, unde propovăduiam pe față Ortodoxia. Mulțumesc lui Dumnezeu că din cauza aceasta unii dintre cei mai apropiați prieteni ai mei s-au convertit – unul este un fost penticostal, care acum este ipodiacon în Biserica Rusă, altul este fiul unui pastor evanghelic și s-a botezat anul acesta în Sâmbăta lui Lazăr. Am înființat și o frăție ortodoxă în facultate. Am început disputele cu o fată penticostală care era președinta unui cerc protestant. Părinții ei sunt amândoi pastori în biserica penticostală. Ea a început să vină la întâlnirile grupului ortodox și acum este soția mea.



Imediat după facultate am venit la Seminarul Ortodox Sfântul Tihon din South Canaan, Pennsylvania, și am fost hirotonit diacon în 2011 și preot în 2013. Locuiesc la mănăstire de cinci ani, luând parte la Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi a săptămânii. Suntem binecuvântați să-l avem pe stareț ca părintele nostru duhovnic. În prezent mă ocup de pangarul mănăstirii și în curând voi merge în orașul Albany, statul New York pentru a păstori o parohie.



Marturia preotesei...



Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu zece ani că într-o zi nu numai că voi deveni ortodoxă, dar și soție de preot ortodox, aș fi spus că este o nebunie. Pentru că cea mai mare parte a vieții mele nu am știut aproape nimic despre Ortodoxie și atunci când am aflat ceva mai mult despre ea, tot aveam păreri greșite. Acum când Ortodoxia este în creștere în America, mulți protestanți află pentru prima dată despre ea.



Am crescut într-o familie foarte religioasă. Părinții mei erau foarte activ implicați în viața bisericii lor, devenind pastori când eu eram în liceu. Bunicii mei au fost și ei pastori amândoi. Eram penticostală și îmi plăcea foarte mult. Și eu eram foarte activă. În facultate am condus un cerc de studiere a bibliei, eram unul dintre cei care conduceau rugăciunile la biserica mea și am ajutat la organizarea unui grup protestant în facultate. Plănuiam să încep o școală de misionari penticostali după ce îmi luam masterul în istorie.





Ca o ironie a sorții, unul dintre catalizatorii convertirii mele a fost participarea la o conferință penticostală. Era de fapt un eveniment de o zi în care mii de oameni, înghesuiți într-un stadion de fotbal țineau post și se rugau pentru țară. Toți studenții au primit câte o carte despre cum să începi o misiune în campusul universitar. Am primit cartea cu plăcere. Cartea era penticostală – nici pe departe ortodoxă. Însă vorbea cu o așa de mare pasiune despre Biserica primară încât, după ce am citit-o, mi-am dorit foarte mult să aflu cum se rugau primii creștini și ce credeau ei.



În acel semestru am luat un curs intensiv cu lecturi despre Biserica primară. Am citit cărți de dogmatică și despre Sfinții Părinți. M-am împrietenit și cu un alt student la istorie care era ortodox. Am început să dezbatem probleme de teologie ceea ce m-a făcut să încep strâng dovezi despre cum Ortodoxia nu era așa de corectă ca și penticostalismul. Ceea ce este interesant este că cu cât studiam mai mult problema cu atât îmi dădeam seama că nu pot demonstra că penticostalismul este corect. De îndată ce am aflat despre Succesiunea Apostolică și despre Sfânta Euharistie ca fiind prezente în învățăturile primilor creștini am știut că trebuie să fiu ortodoxă. Căci cum puteam să continui a fi creștină fără să primesc Trupul și Sângele lui Hristos?



Totuși, una dintre principalele piedici pentru mine era viața spirituală. Văzusem și auzisem despre multe minuni în biserica penticostală. Vorbisem adesea în limbi și începeam să învăț cum să fac profeții. Îmi părea că Biserica Ortodoxă este săracă din punct de vedere spiritual. Însă nu puteam să mai accept marea diferență de doctrină dintre biserica penticostală și ceea ce Biserica Primară credea. Penticostalii nu cred că Euharistia este Trupul și Sângele lui Hristos – ei cred că este doar un simbol, ceva care se face în amintirea lui Hristos. Ori eu nu mai puteam crede aceasta. Pe măsură ce cunoșteam mai mult Ortodoxia, am aflat că existau minuni în Biserica Ortodoxă. Unii oameni erau străvăzători. Mai important, însă, am aflat că alte grupuri, unii pe care nici măcar nu-i consideram creștini, au și ei minunile lor. Aceasta m-a învățat că nu poți să judeci o biserică după minunile ei. Pe lângă aceasta, am cunoscut mulți oameni care au crezut că li s-a întâmplat o minune, având în continuare aceeași boală. Dacă chiar vrei ca Dumnezeu să te vindece, și aștepți ca aceasta să se întâmple în timpul unei slujbe la biserică, este oare o surpriză ca acestea să aibă un efect placebo?



Am citit și scrierile Părintelui Serafim Rose despre penticostalism. Deși a fost dur pentru mine să le citesc, ele conțineau destule argumente bune despre cum nu poți judeca o biserică după minunile pe care le are. Explica de asemenea că experiențele spirituale penticostale pot proveni de la demoni. Am cunoscut și alte persoane care s-au convertit de la penticostalism la Ortodoxie și le-am ascultat experiențele. Acestea m-au încurajat mult.



Am decis să devin catehumen. A fost greu pentru familia mea pentru că ei erau (și încă mai sunt) penticostali. A fost greu și pentru mine pentru că, deși eram foarte recunoscătoare pentru că am crescut penticostală, știam că trebuie să devin ortodoxă. Părinții mei iubesc biserica penticostală, la fel cum am iubit-o și eu. A mă despărți de ea a fost foarte greu. Iar ceea ce a făcut ca aceasta să fie și mai tensionată este că pe când am decis să mă convertesc am început să mă întâlnesc cu studentul cu care obișnuiam să am dezbaterile teologice. Bineînțeles că mulți din jurul meu credeau că mă convertesc așa încât să pot fi împreună cu el. Nu era adevărat, dar în mod clar îmi era greu să explic.



A trecut timpul de la acele zile dificile din timpul facultății. Sunt ortodoxă de mai bine de cinci ani. M-am căsătorit cu studentul acela ortodox, care acum este preot. Ne-am mutat în alt stat pentru ca el să meargă la seminar. A absolvit seminarul acum doi ani, iar de atunci lucrează pentru Mănăstirea Sfântul Tihon. Locuim pe terenul mănăstirii împreună cu cei doi copilași ai noștri. De când trăiesc aici am descoperit cât de tare mă înșelam atunci, la început, când credeam că viața spirituală ortodoxă este destul de slabă în comparație cu cea a penticostalilor.




În penticostalism, oamenii sunt încurajați să vorbească despre experiențele lor spirituale. Din moment ce credința lor se bazează în principal pe acțiuni spirituale și minuni, a le discuta deschis întărește credința tuturor. În Ortodoxie, însă, viața spirituală a unei persoane este intimă. Cu cât trece mai mult timp de când am devenit ortodoxă, cu atât încep să înțeleg, încet-încet, viața spirituală ortodoxă. Este cu mult mai adâncă decât puteam să-mi dau seama. În bisericile penticostale, fiecare se poate „obișnui” să i se întâmple o minune. Oricine poate profeți și orice poate vindeca pe bolnavi. Fiecare se simte bine când știe că este așa de important. Pe când în Ortodoxie numai oamenii care sunt cu adevărat aproape de Dumnezeu fac aceste lucruri. Noi ne dorim să fim asemenea sfinților, dar nu credem că suntem sfinți. Smerenia și a te vedea pe tine însuți ca pe cel mai mare dintre păcătoși sunt mai importante decât „facerea de minuni”.



De asemenea, penticostalii adesea pun preț pe ceea ce simt. Este mult sentimentalism în slujbele lor. După ce am devenit ortodoxă am aflat că nu-ți poți baza credința pe emoții. Emoțiile sunt trecătoare – dispar într-o clipă. Emoțiile sunt adesea doar ispite – nu ceva pe care să îți fundamentezi viața spirituală.



O altă diferență interesantă este cum penticostalii și ortodocșii văd pe Dumnezeu. Pentru penticostali, Dumnezeu este un tată care te iubește atât de mult dar te va osândi la un veșnic iad dureros, plin de foc, dacă nu accepți creștinismul. Acesta este un fel de dumnezeu schizofrenic. În Ortodoxie credem că Dumnezeu ne iubește pe toți. Pentru noi iadul este a fi despărțit de Dumnezeu, și îl alegem noi, nu ne trimite Dumnezeu acolo pentru că este mânios din cauza păcatelor noastre.



De când locuim pe lângă seminar am întâlnit oameni cu experiențe similare. Cel puțin jumătate dintre seminariști sunt convertiți de la protestantism. Biserica Ortodoxă câștigă mulți adepți dintre protestanți pentru că oamenii caută o credință deplină. Diferențele doctrinare dintre protestanți sunt confuze, dar ele sunt explicate în Ortodoxie.



Sunt așa de bucuroasă că am descoperit Ortodoxia. O iubesc atât de mult.

sursa...     http://putna.ro/revista2014/articol19

Doamne ajuta..

04.08.2014

NU BISERICA SA INOIESTI..CI PE TINE INSUTI !!CUVANTUL ARHIEPISCOPULUI AVERCHIE CATRE PREOTI

 

Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh,ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.(Ioan 4:1)

Arhiep. Averchie Tauşev (†1976): Nu Biserica s-o înnoieşti, ci pe tine însuţi!

010. Cuv. Averchie Tauşev - Nu Biserica s-o înnoieşti, ci pe tine însuţiFugiţi de inovaţii în chestiunile de credinţă şi de bună cuviinţă!” – aşa ne învăţa acum mai bine de 100 de ani marele nostru ierarh, teolog şi povăţuitor în viaţa duhovnicească Episcopul Teofan şi deja atunci ne preîntâmpina despre propagandiştii „renovaţiei” bisericeşti apăruţi în vremea lui, spunând:
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori – cunoaşteţi minciuna ce se ascunde în cuvintele îmbietoare ale ispititorilor, care caută să vă pervertească sub chipul bunăvoinţei” („Depsre Ortodoxie”, pag. 17).
 
Iată aceşti „prooroci mincinoşi” s-au folosit de răsturnarea revoluţionară bezbojnică în sărmana noastră Rusie pentru a-şi dezvolta pe larg „activitatea” de putrezire. Acum ei „lucrează” şi în mijlocul diasporei noastre ruse în toate ţările lumii îmbrăcându-se în „haine de oi”, iar de duhul lor s-au molipsit şi mulţi din alte biserici ortodoxe locale, unde de-acum se pregătesc cică de al optulea „sobor ecumenic”, care trebuie să „înnoiască” întreaga Biserică Ortodoxă.
 
Pe toţi potrivnicii acestei părute „renovări” ei îi etichetează drept „sute negre”[1], „retrograzi” şi „înapoiaţi” – la fel cum o făceau revoluţionarii, care au pregătit biruinţa ateismului în Rusia, faţă de toţi patrioţii ruşi adevăraţi, care îşi iubeau cu jertfelnicie patria – Rusia istorică, Sfânta Rusie.
E greu de crezut ca toată această „lucrare” pentru descompunerea Bisericii lui Hristos să fi fost dusă numai din idee şi cu totul fără câştig. Noi cunoaştem că „cineva” investeşte bani în această lucrare, uneori destul de bani, bineînţeles pe potriva „artei” şi a „succeselor” „lucrătorilor”.
 
Anume aceşti oameni au obţinut formarea schismelor în Biserica noastră Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor şi acum duc „lucrarea” distrugerii complete a ei, ca să nu-i mai împiedice nimic în lumea asta, aşa cum îi împiedica adineaori Rusia Istorică Ortodoxă care de-a lungul mai multor veacuri a fost pentru întreaga lume o fortăreaţă tare şi puternică a credinţei creştine adevărate.
Ei au la dispoziţie mari mijloace materiale şi susţinere puternică de orice fel primită de la lumea contemporană apostată. Noi dimpotrivă: suntem nepricopsiţi, uneori până la o deplină sărăcie, neavând aici pe pământ nici un sprijin de la nimeni, pe care, însă, nici nu-l aşteptăm.
 
Dar nu trebuie să deznădăjduim deloc din această pricină, căci cu noi e Însuşi Hristos, numai dacă şi noi sîntem cu El, iar nu cu vrăjmaşii Lui! Nu ne vom înfricoşa nici de o întreagă oştire de „Iude-trădători” ai vremurilor noastre, ţinând minte că şi Hristos-Mântuitorul avea un Iuda, care, iată, a murit în necinste, punându-şi capăt zilelor, iar Hristos a înviat din morţi întru Slavă.
Şi dacă uneori ne va tulbura întristarea pentru simţul amar şi firesc al izolării noastre, al singurătăţii noastre în această lume cufundată în răutate, să ne amintim pentru îmbărbătare de minunatul răspuns dat „renovaţioniştilor” de marele ierarh al Bisericii noastre Ruse, Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, atunci când aceştia au venit la el în timpul Soborului de la Moscova din 1917-1918 cu propuneri ispititoare de a-l trece de partea lor.
 
Noi Vă cinstim, Vlădica, i s-au adresat ei, cunoaştem înţelepciunea Voastră bisericească… Dar valurile vremurilor curg în grabă, preschimbând totul, preschimbându-ne şi pe noi, făcându-ne nevoiţi să cedăm în faţa lor. Cedaţi şi Dumneavoastră, Vlădica, în faţa valurilor ce s-au năpustit… Altfel cu cine veţi rămâne? Veţi fi singur!
Cu cine voi rămâne? – a răspuns cu blândeţe Vlădica – Voi rămâne cu Sf. Vladimir, Luminătorul Rusiei. Cu Antonie şi Teodosie, făcătorii de minuni de la Pecerska. Cu sfinţii ierarhi şi fărăcători de minuni ai Moscovei. Cu Sfinţii Cuvioşi Serghie şi Serafim şi cu toţi sfinţii mucenici, cuvioşi şi făcători de minuni ce au strălucit în Pământul Rusiei. Dar voi, fraţilor, cu cine veţi rămâne, dacă atât de numeroşii fiind vă veţi mâna de valurile vremurilor? Ele deja v-au aruncat în moleşeală lui Kerenski şi în curând vă vor arunca şi sub jugul cumplitului Lenin, în ghiarele fiarei roşii.
 
Moderniştii bisericeşti au plecat tăcuţi de la Vlădica, neavând ce să mai spună.
În aşa fel trebuie să fim predispuşi şi noi. Şi ca autoritate pentru noi în aceste vremuri viclene trebuie să fie nu teologii pseudo-ortodocşi – Vladimir Soloviov, Florenski, Bulgakov, Berdiaev şi ucenicii şi următorii lor, cărora moderniştii contemporani le fac reclamă cu atâta stăruinţă şi care tind să „înnoiască” Ortodoxia, ci adevăraţii stâlpi ai Ortodoxiei curate şi neclintite, învăţătorii evlaviei ortodoxe: Episcopul Ignatie (Briancianinov), Episcopul Teofan Zăvorâtul din Vişensk şi Sfântul şi Dreptul Ioan, făcătorul de minuni de la Kronştadt. Să urmăm, dar, experienţa duhovnicească şi povăţuirile lor!
 
Epistolă arhierească de sărbătoarea Sfintelor Paşti către fiii credincioşi ai eparhiei de Siracuza şi Sfânta Treime. 1/14 aprilie 1974.
 
[1] Sutele negre (rus. Черносотенцы) – o organizaţie patriotică rusească de la răscrucea sec. XIX-XX, unul din fruntaşii căreia era Sf. Ioan de Kronştadt
 
 
Tălmăcit de pe: azbyka.ru
 
Doamne ajuta..

03.08.2014

SCRISOAREA UNUI TATA BATRAN CATRE FIUL SAU...

Γράμμα του πατέρα στο γιο του....

«Εάν μια μέρα με δεις "γέρο"... εάν λερώνομαι όταν τρώω και δεν μπορώ να ντυθώ... έχε υπομονή. Θυμήσου πόσο καιρό μου πήρε για να σου τα μάθω...
Εάν όταν μιλάω μαζί σου επαναλαμβάνω τα ίδια πράγματα, μην με... διακόπτεις, άκουσε με. Oταν ήσουν μικρός κάθε μέρα σου διάβαζα το ίδιο παραμύθι μέχρι να σε πάρει ο ύπνος.

Όταν δεν θέλω να πλυθώ μην με μαλώνεις και μην με κάνεις να αισθάνομαι ντροπή... Θυμήσου όταν έτρεχα από πίσω σου και έβρισκες δικαιολογίες όταν δεν ήθελες να πλυθείς. Όταν βλέπεις την άγνοιά μου στις νέες τεχνολογίες, δώσε μου χρόνο και μη με κοιτάς ειρωνικά, εγώ είχα όλη την υπομονή να σου μάθω το αλφάβητο.

Όταν κάποιες φόρες δεν μπορώ να θυμηθώ ή χάνω τον συνειρμό των λέξεων, δώσε μου χρόνο για να θυμηθώ και εάν δεν τα καταφέρνω μην θυμώνεις... Το πιο σπουδαίο πράγμα δεν είναι εκείνο που λέω αλλά η ανάγκη που έχω να είμαι μαζί σου και κοντά σου και να με ακούς.

Όταν τα πόδια μου είναι κουρασμένα και δεν μου επιτρέπουν να βαδίσω μην μου συμπεριφέρεσαι σαν να ήμουν ένα "βάρος", έλα κοντά μου με τα δυνατά σου μπράτσα, όπως έκανα εγώ όταν ήσουν μικρός και έκανες τα πρώτα σου βήματα.

Όταν λέω πως θα ήθελα να "πεθάνω"... μη θυμώνεις, μια μέρα θα καταλάβεις τι είναι αυτό που με σπρώχνει να το πω. Προσπάθησε να καταλάβεις πως στην ηλικία μου δεν ζεις, επιβιώνεις. Μια μέρα θα ανακαλύψεις ότι παρόλα τα λάθη μου πάντοτε ήθελα το καλύτερο για σένα, για να σου ανοίξω τον δρόμο.

Βοήθησέ με να περπατήσω, βοήθησέ με να τελειώσω τις ημέρες μου με αγάπη και υπομονή.

Σε αγαπώ παιδί μου...»

Fotografie: Γράμμα του πατέρα στο γιο του....
«Εάν μια μέρα με δεις "γέρο"... εάν λερώνομαι όταν τρώω και δεν μπορώ να ντυθώ... έχε υπομονή. Θυμήσου πόσο καιρό μου πήρε για να σου τα μάθω...
Εάν όταν μιλάω μαζί σου επαναλαμβάνω τα ίδια πράγματα, μην με διακόπτεις, άκουσε με. Oταν ήσουν μικρός κάθε μέρα σου διάβαζα το ίδιο παραμύθι μέχρι να σε πάρει ο ύπνος.

Όταν δεν θέλω να πλυθώ μην με μαλώνεις και μην με κάνεις να αισθάνομαι ντροπή... Θυμήσου όταν έτρεχα από πίσω σου και έβρισκες δικαιολογίες όταν δεν ήθελες να πλυθείς. Όταν βλέπεις την άγνοιά μου στις νέες τεχνολογίες, δώσε μου χρόνο και μη με κοιτάς ειρωνικά, εγώ είχα όλη την υπομονή να σου μάθω το αλφάβητο.

Όταν κάποιες φόρες δεν μπορώ να θυμηθώ ή χάνω τον συνειρμό των λέξεων, δώσε μου χρόνο για να θυμηθώ και εάν δεν τα καταφέρνω μην θυμώνεις... Το πιο σπουδαίο πράγμα δεν είναι εκείνο που λέω αλλά η ανάγκη που έχω να είμαι μαζί σου και κοντά σου και να με ακούς.

Όταν τα πόδια μου είναι κουρασμένα και δεν μου επιτρέπουν να βαδίσω μην μου συμπεριφέρεσαι σαν να ήμουν ένα "βάρος", έλα κοντά μου με τα δυνατά σου μπράτσα, όπως έκανα εγώ όταν ήσουν μικρός και έκανες τα πρώτα σου βήματα.

Όταν λέω πως θα ήθελα να "πεθάνω"... μη θυμώνεις, μια μέρα θα καταλάβεις τι είναι αυτό που με σπρώχνει να το πω. Προσπάθησε να καταλάβεις πως στην ηλικία μου δεν ζεις, επιβιώνεις. Μια μέρα θα ανακαλύψεις ότι παρόλα τα λάθη μου πάντοτε ήθελα το καλύτερο για σένα, για να σου ανοίξω τον δρόμο.

Βοήθησέ με να περπατήσω, βοήθησέ με να τελειώσω τις ημέρες μου με αγάπη και υπομονή.

Σε αγαπώ παιδί μου...»
 








Scrisoarea unui tată catre fiul sau ....

"Dacă într-o zi ai sa mă vezi" om batran... dacă ma voi pata atunci când am sa manac și nu pot să mă îmbrac ... sa ai rabdare.

Aminteste-ti cât de mult timp mi-a luat te invat aceleasi lucruri...

În cazul în care, atunci când vorbesc cu tine repet aceleasi lucruri, nu mă întrerupe ... ascultă-mă.

Când erai mic in în fiecare zi ti-am citit aceeași poveste, până când adormeai.

Când nu vreau să ma spal sa nu ma certi și nu mă face să simt rușine ...

Îți amintești când am alergat în spatele tău și gaseai scuze si pretexte atunci când nu ai vrut să te speli.

Când vezi ignoranța mea cu privire la noile tehnologii, dă-mi timp si nu te uita la mine în mod ironic, am avut toată răbdarea să te învăț alfabetul.

Când, uneori, nu-mi amintesc sau pierd conotația de cuvinte, dă-mi timp sa-mi amintesc și în cazul în care nu reusesc sa nu te enervezi ...

Cel mai important lucru nu este ceea ce am spus, dar simt nevoia să fiu cu tine și aproape de tine ca sa mă poți auzi.

Atunci când picioarele mele sunt obosite și nu-mi permit de a merge sa nu ma tratezi pe mine ca o "greutate"

Vino lângă mine cu bratele tale puternice, așa cum am făcut-o eu când erai copil și ai facut primii pași.

Când am spus că as dori sa "mor" ... nu te supăra, într-o zi vei înțelege ce anume mă face spun.

Încerca să înțelegi la vârsta mea nu este a trăi, ci a supraviețui.

 Într-o zi, vei descoperi că, în ciuda greșelilor mele mi-am dorit întotdeauna cel mai bun lucru pentru tine, pentru ca sa iti deschid drumul tau in viata.

Ajută-mă sa ma plimb, ajuta-ma sa termin zilele mele cu dragoste și răbdare.

Te Iubesc copilul meu ...TATA


Doamne ajuta

02.08.2014

O PREDICA PLINA DE MARTURISIRE A PREASFINTITULUI LONGHIN (PR MIHAIL JAR)14 IULIE 2014



O predica plina de marturisire de la un pastor inca nepatat de ecumenisti si de toate ereziile din jurul sau dupa cum si marturiseste si singur inainte de a veni la ortodoxie umbla in cautare de adevar mai pe la toti din jurul sau..dar negasind samanta buna in pamant bun,inca nu ajunsese sa incolteasca in inima sa iubirea de Hristos..acum cand a gasit ceia ce cauta cu atat dor si patos a ajuns sa fie un mare luptator dar si marturisitor spunand lucrurilor pe fata despre masoni,ecumenisti dar si despre crestinii doar cu numele si prezenta lor in biserica doar cu trupul si nu cu inima si sufletul..va las in continuare sa vizionati si sa ascultati aceasta predica ..

 
 
 
Doamne Ajuta...
 

25.06.2014

O SCRISOARE DE MUSTRARE CATRE PATRIARHUL ECUMENIST BARTOLOMEU ...

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic
din partea comunităților grec-ortodoxe din America
 
        O scrisoare deschisă-catapultă către Patriarhul ecumenic a fost trimisă din partea comunităților grec-ortodoxe din America, în care susțin că patriarhul Vartolomeu smintește plinătatea Bisericii și că acțiunile lui sunt împotriva Sfintelor Canoane.
            Urmează textul scrisorii:
            Preafericite,
            Suntem mădulare neînsemnate și smerite ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești, iar Preafericirea Voastră sunteți Patriarhul ecumenic. Sunteți Părintele nostru duhovnicesc, iar noi suntem fiii duhovnicești ai Preafericirii Voastre. Așa cum nu este cu putință ca fiii firești ai unui părinte să fie indiferenți, văzând pe tată lor că întreține legături extraconjugale, ilegale, cu femei străine, înșelând pe mama lor și că în fiecare noapte se întoarce acasă beat, tot astfel și noi, este cu neputință să rămânem indiferenți, văzându-Vă pe Preafericirea Voastră stând în locul cel dintâi și întreținând legături ilegale și interzise de Biserică cu tot felul de reuniuni eretice, că vă rugați împreună cu reprezentații lor nepocăiți – chiar și cu preotese și episcopese ale ramurilor protestante extreme, care binecuvintează căsătorii între homosexuali și susțin public mișcarea mondială homosexuală -, că disprețuiți dumnezeieștile și Sfintele Canoane Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, că prevestiți abrogarea panortodoxă a tuturor Canoanele pe care le considerați piedică pentru menținerea acestor legături ilegale și, în general, că vă purtați ca unul amețit de dulcele și amețitorul vin al înaltei vrednicii și al stăpânirii arhierești, răsturnând Sfinte Canoane și tradiții, mutând și modificând „hotare veșnice pe care le-au pus” insuflații de Dumnezeu Apostoli și purtătorii de Dumnezeu Părinți, smintind peste măsură plinătatea evlavioasă a Bisericii și pricinuind vătămare nemăsurată Trupului ei divino-uman.
            Nădăjduim ca tonul mustrător al prezentei să nu fie răstălmăcit. Mustrarea este absolut necesară în societatea umană și mai ales în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îngăduie mustrarea, dar o și impune (Lev. 19, 17; Pilde 9, 8; 10, 10; Efeseni 5, 11; I Tim. 5, 20; II Tim. 4, 2 și altele), numai să se facă cu dragoste, din criterii curate și sincere, fără răutate și patimă, întotdeauna cu intenția îndreptării nedreptăților și cu scopul mântuirii sufletelor. Dumnezeu, așa cum cunoașteți, a dat glas omenesc unui măgar, ca să-l mustre pe proorocul Valaam pentru purtarea sa potrivnică voii dumnezeiești, iar Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus fariseilor că, dacă oamenii vor tăcea și vor ascunde adevărul, „pietrele vor striga”. Noi, Preafericite, ca mădulare credincioase ale Bisericii, avem conștiința că suntem mai presus și decât măgarul lui Valaam și decât pietrele neînsuflețite și avem dreptul să pronunțăm cuvânt mustrător, chiar dacă el se adresează Patriarhului ecumenic.
Nu ne vom referi la rugăciunile Voastre în comun cu eterodocșii din Olanda și Germania, care au constituit, așa cum se vede, „probă generală” în vederea „maicii tuturor rugăciunilor în comun”, care a urmat cu papa la Ierusalim. De altfel, așa cum dovedesc lucrurile, aceste rugăciuni în comun v-au devenit o patimă nevindecată și numai o intervenție a lui Dumnezeu poate să vă slobozească de ea. „Neîncetat rugați-vă” al Apostolului Preafericirea Voastră l-ați schimbat în „Neîncetat rugați-vă în comun cu ereticii și cu cei de alte religii”. Iar aceasta o faceți continuu și fără opreliști. Nu putem trece cu vederea rugăciunea în comun a Preafericirii Voastre cu papa la Ierusalim, deoarece aceasta întrece în îndrăzneală și provocare orice altă rugăciune în comun și a provocat un mare cutremur în conștiințele credincioșilor ortodocși de pe întreg pământul, cu neasemănare mai puternic decât cutremurul (de avertizare?) care a zguduit locul Vostru de naștere cu o zi înainte de întâlnirea Preafericirii Voastre cu papa.
Pentru a vă arăta mărimea faptei necuviincioase în care ați căzut, Vă vom chema să comparați lucrarea Preafericirii Voastre cu lucrarea unui predecesor sfânt al Preafericirii Voastre, care a strălucit prin prezența sa tronul patriarhal al Constantinopolului cu 1679 ani mai înainte. Este vorba despre Sfântul Alexandru, care ne-a lăsat o pildă veșnică de evitare a legăturilor bisericești cu ereticii nepocăiți, pildă care, din nefericire, este disprețuită de arhiereii noștri de astăzi ecumeniști și globalizatori. Dar să ne aducem aminte ce s-a întâmplat în anul 335, în Constantinopol.
Ereziarhul Arie, înșelându-l pe împărat și jurând strâmb că are același Crez cu cel al Bisericii, era gata, cu înșelăciune și obrăznicie, să intre în biserica ortodoxă și să liturghisească împreună cu ortodocșii. Presiunile și amenințările pe care Sfântul Alexandru le primea, ca să-l accepte pe ereziarh în comuniunea bisericească, erau sufocante și de nesuportat. Însă el nu ceda.
Sâmbătă seara, în ajunul zilei în care Arie voia să intre în biserica ortodoxă, patriarhul Alexandru a îngenuncheat plin de mâhnire înaintea Sfintei Mese și L-a rugat cu lacrimi pe Dumnezeu: „Dacă Arie se unește mâine (cu Biserica), slobozește-mă pe mine, robul Tău, și nu pune pe cel evlavios cu cei necredincioși; dacă cruți Biserica Ta (și știu că o cruți), caută la cuvintele celor din jurul lui Evsevie și nu da spre rușine și risipire moștenirea Ta; și ridică-l pe Arie, ca să nu intre în Biserică cu slavă și erezia să intre odată cu el, și astfel reaua credință să fie socotită dreaptă credință” (Theodorit al Cirului, Istoria Bisericească).
Rezultatul este cunoscut. Rugăciunea fierbinte și plină de îngrijorare a Patriarhului a fost auzită de Dumnezeu și Arie, a doua zi, fiind într-o stare de euforie, a fost cuprins de o nevoie trupească grabnică, pentru care a fost nevoit să intre într-un closet, din care nu a mai ieșit viu, din pricina nestăvilitei hemoragii a intestinelor. Astfel s-a lipsit nu numai de comuniunea bisericească cu ortodocșii, ci și de însăși viața sa. În Cetatea Voastră, Preafericite, s-au petrecut aceste evenimente minunate și străine, într-un loc aproape de patriarhia Voastră. Și deși, ca un cunoscător al Istoriei bisericești, le cunoașteți, totuși nu învățați din ele. Aceasta presupune o comparație între cele de atunci cu cele de astăzi.
Atunci era ereziarhul Arie, astăzi este ereziarhul Papa al Romei. Și oare Papa nu este ereziarh? Oare a încetat Roma să mai fie eretică, pentru că Preafericirea Voastră și cei care cugetă asemenea vouă o numiți „biserică soră”? Oare „Tainele” ei au dobândit validitate într-un mod magic, deoarece Teologia Baptismală protestantă, pe care o acceptați, recunoaște ca valid „botezul” ei? Oare ne puteți arăta cel puțin una din cele mai mult de douăzeci de înșelări și erezii ale papismului, pe care el le-a retractat, pe perioada dialogurilor noastre cu el? Nu puteți, deoarece Apusul, rămâne înțepenit în chip satanic în ereziile lui; nu le reneagă și nu se pocăiește. Continuăm comparația. Atunci împăratul și arienii îl constrângeau pe patriarh să-l primească pe Arie în comuniunea bisericească; astăzi, Preafericirea Voastră, de bună voie (!) ați luat parte la întronizarea ereziarhului papă, îl cinstiți, și-l chemați la istorica întâlnire cu Preafericirea Voastră la Ierusalim, mergând pe urmele înaintașilor voștri, Atenagora și Paul VI-lea, fapt care s-a săvârșit cu mult fast și „lovituri în timpane”.
Atunci patriarhul a îngenuncheat și-L ruga pe Dumnezeu ca mai bine să-l ia din această viață, decât să intre în comuniune cu Arie. Astăzi urmașul lui, foarte fericit, se roagă împreună cu ereziarhul în Biserica Învierii, numind amarul dulce, întunericul lumină și încălcarea legilor bisericești și fărdelegea „izvor de bucurie duhovnicească”, „dumnezeiască binecuvântare” și un strălucit „rod al unei evoluții plină de Har”. Atunci Sfântul Patriarh Îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu să nu-i îngăduie lui Arie să intre în Biserica Ortodoxă, deoarece împreună cu ereziarhul, ar fi intrat și erezia. La 25 Mai 2014, în urma invitației Voastre, Papa a intrat nu într-o oarecare biserică ortodoxă, nu în Biserica Sfântului Gheorghie de la Fanar, ci în Sfânta Biserică a Învierii, în Sfântul Mormânt, și împreună cu el a intrat, cu cinstiri din partea ortodocșilor, panerezia (potrivit Sfântului Iustin Popovici) Papismului, însoțită de dezgustătoarele ei surori și fiice, filioque, primatul, infailibilitatea papală, imaculata concepție a Născătoarei de Dumnezeu, azima, meritele Sfinților, purgatoriul și alte rătăciri și erezii. Și numai atât! „Aleasa” Voastră suită cuprindea reprezentanți și ai altor erezii, cum ar fi ai monofizitismului și ai altor doctrine.
Custodia, pe care a trimis-o Pilat, a păzit Trupul îngropat al lui Hristos afară de mormânt. Custodia paneretică a Preafericirii Voastre, care, cu înfricoșătoarele erezii, a sfâșiat cu totul Trupul divino-uman, a intrat, în urma invitației Voastre, înlăuntrul Sfântului Mormânt, de față fiind, din păcate, și Părinții de la Sfântul Mormânt, care, desigur, se gândeau câtă vreme, după această prăbușire, îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu le va mai îngădui să păzească cu îndrăzneală Sfintele Locuri.
În urma tuturor acestora, Preafericite, împrumutăm cuvântul tâlharului recunoscător de pe cruce și vă întrebăm: Nu vă temeți de Dumnezeu? Nu învățați din istorie? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea năprasnică și rea a patriarhului Iosif în 1439 și înmormântarea lui departe de turma sa, în pământul străin și neospitalier al Florenței, în biserica ereticilor dominicani? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință, de asemenea, moartea năprasnică și rea a mitropolitului filopapistaș Nicodim al Leningradului, în vârstă de numai 49 de ani, care și-a dat sufletul la 5 Septembrie 1978 la picioarele noului ales papă Ioan Paul I, cunoscut și ca „Papa celor 33 de zile”? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea mitropolitului Kerkirei, Timotei, întâmplată la 15 Martie 2002, după câteva zile de la întoarcerea sa de la Vatican? În sfârșit, nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea tragică a arhiepiscopului Atenei, Hristodul, care, după (prima în istorie) vizita Papei în Grecia, după organizarea (pentru prima oară) a întrunirii CMB-ului pe tărâm grecesc și după (prima pentru un arhiepiscop al Atenei) deplasare la Vatican, fără aprobarea Sfântului Sinod, a fost chemat să părăsească prematur și el această lume deșartă și astfel Biserica Greciei să se lipsească de conducătorul ei harismatic în celelalte? V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva aceste morți năprasnice, de care am amintit mai sus, au fost semne dumnezeiești, prin care Dumnezeu a dezaprobat abaterile arhierești, potrivnice voii Lui, „pildă pentru cei care vor săvârși fapte necuvioase”? Nu vă temeți că Dumnezeu vă va adresa și Preafericirii Voastre o întrebare asemănătoare cu aceea pe care a adresat-o fariseilor: „Distrugerea mediului natural știi s-o distingi, însă distrugerea mediului duhovnicesc de către ecumenism, pe care-l slujești și-l promovezi, nu-l poți cunoaște”? Record de vizitare a doborât o înregistrare video, pusă de câteva zile pe internet, ce prezintă un levit cu părul alb și foarte bătrân din Atena, care a albit în slujirea la Sfântul Jertfelnic, cum plânge ca un copil mic, cugetând la nenorocirile care ne vor ajunge din pricina trădărilor Credinței și apostaziei clerului și poporului.
Preafericite, pecetluim prezenta scrisoare cu o fiască și smerită rugăminte: Părăsiți calea înșelătoare a ecumenismului și întoarceți-vă la calea neînșelătoare a Ortodoxiei! Un Înger, asemenea cu cel care a închis calea lui Valaam și care avea „sabia ridicată în mână”, va închide și calea Voastră. Nu-l vedeți? Ce așteptați, ca să vă schimbați calea? Să vă vorbească marmurele Sfintei Sofia cu glas omenesc și să vă mustre? „Nu este cu putință să slujiți la doi stăpâni; nu este cu putință să slujiți și Ortodoxia, și panerezia ecumenismului”. Prima slujește lui Hristos, iar a doua lui antihrist și diavolului. Încetați să-L mai întărâtați pe Dumnezeu și să smintiți poporul Lui. Și să nu vă treacă prin gând să schimbați sau să anulați Sfintele Canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor ecumenice, deoarece astfel de samavolnicii strigătoare la Cer, chiar dacă vor avea acoperire „sinodală” și „panortodoxă”, nu vor putea fi primite și respectate de conștiința plinătății bisericești ortodoxe. Iar această conștiință, care aprobă sau leapădă hotărâri, chiar și ale Sinoadelor ecumenice, oricât ați disprețui-o și oricât de mult s-ar părea că este adormită și slăbită, să știți că ea veghează și este întotdeauna gata să se împotrivească la orice „fapte împlinite”, pe care le va hotărî viitorul Sinod ce se va aduna în 2016, dacă acestea sunt contrare Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiții și voii lui Dumnezeu. Nădăjduim să nu disprețuiți acest strigăt de agonie, pe care îl înălțăm din îndepărtata Canadă.
 
Cu respect,
 
Frăția misionară grec-ortodoxă „Sfântul Atanasie cel Mare”, Toronto,
Frăția misionară ortodoxă greco-canadiană „Apostolul Pavel”, Toronto,
Frăția misionară greco-canadiană „Glasul Ortodox”, Montreal.
 
 

Prin jertfa nasterii de copii femeia se impartaseste din harul lui Hristos

În urma publicării în numărul 7/2010 din luna iulie a articolului „Boala m-a adus aproape de Dumnezeu…”, autoarea, Elena B. din Slobozia, ne-a trimis scrisoarea de mai jos.
După şapte ani, istoria se repetă. Este 8 martie 2004 şi, pentru ca vestea ce urma s-o primesc să nu-mi fie spre deznădejde, Dumnezeu mi-a trimis-o în vizită pe fina cu care am depănat amintiri din perioada sarcinii anterioare…
La numai câteva ore de la această discuţie, am aflat că voi mai avea un copil! Deşi inima mi s-a strâns de frică, în minte aveam proaspătă amintirea celor întâmplate în cazul primei fetiţe. Am înţeles atunci că discuţia pe care o purtasem cu fina nu fusese întâmplătoare. Dumnezeu mi-a amintit că nu sunt singură şi, aşa cum m-a ajutat atunci, mă va ajuta şi acum. Pentru familie, însă, vestea a fost cât se poate de grea! De data aceasta, nici soţul nu mă mai susţinea. El nu-şi dorea acest copil. Durerea era cu atât mai mare cu cât nici cel ce ar fi trebuit să-mi fie alături nu-mi era…
Deoarece aveam probleme de sănătate şi mă tratam ca bolnav cronic, trebuia să merg la spital. Dar nu am mers decât atunci când mă apropiam de trei luni – tocmai pentru a evita un posibil avort.
Doctoriţa care mă trata a insistat să fac întrerupere de sarcină fiindcă, de această dată, sângele arăta că nu se coagulează. Pentru a fi mai convingătoare, medicul a prezentat situaţia mea şi altor colege care, de asemenea, au încercat să mă sperie înşirând diverse exemple nefericite. Concluzia lor era una singură – şi anume că voi muri la naştere din cauza hemoragiei, indiferent de modalitatea prin care voi naşte: normal sau cezariană.
Durerea sufletească mă copleşea. Aveam acasă alţi doi copii care, după concluzia medicilor, aveau să rămână fără mamă. Dar, în pofida acestei dureri pe care o simţeam, mintea mea nu putea să ia hotărârea de a face avort.
Timpul trecea, iar relaţia dintre mine şi soţ era tot mai rece. Când am împlinit cinci luni de sarcină, am mers la cabinetul ginecologic pentru a fi luată în evidenţă ca gravidă. Medicul ginecolog, când a aflat problemele de sănătate pe care le aveam, a refuzat efectiv să mă ia în evidenţă şi supraveghere. A motivat că nu vrea să se înregistreze cu un deces, întrucât susţinea că voi muri negreşit la naştere!
Starea prin care treceam simţeam că mă doboară. Singurul care mă susţinea era copilul meu cel mare, care la data respectivă avea 17 ani. El era cel ce mă încuraja, întărindu-mă în credinţă prin convingerea lui fermă că Dumnezeu nu va îngădui să se întâmple ceea ce spuneau medicii. Totodată îmi spunea că nu mă va ierta niciodată dacă mă voi lăsa convinsă de medici să fac avort. Pentru el, aş fi devenit o criminală!
Întrucât medicul de la mine din oraş a refuzat să mă supravegheze, am fost nevoită să caut ajutor în altă parte. Am ajuns astfel la una dintre maternităţile din Bucureşti şi, prin intermediul unui alt doctor de acolo, am găsit un medic ginecolog care m-a acceptat – nu înainte de a-mi reaminti riscurile care mă păşteau! M-a trimis apoi să fac o ecografie 3D la profesorul său. Acesta din urmă, când a aflat cine mă supraveghează, a fost foarte revoltat, motivând că nu are nevoie de evenimente neplăcute pe secţie. I-am răspuns că-mi cunosc riscurile şi nu cer decât ce este omeneşte posibil; în acel moment şi-a schimbat puţin atitudinea.
A doua zi, când am mers la medic cu rezultatul, acesta m-a primit cu multă răceală. Am înţeles atunci că nu mă pot baza nici pe ajutorul său…
Am plecat acasă mai abătută decât venisem. Nu se găsea nimeni să mă încurajeze şi să mă ajute. Mă simţeam ca un condamnat la moarte care-şi aşteaptă ziua execuţiei, în cazul meu – ziua în care urma să nasc.
Pruncul creştea şi se dezvolta frumos. De acum chiar se mişca, iar ceilalţi doi copii pe care îi aveam se bucurau nespus atunci când îl simţeau. Văzându-i cât se bucurau, mi se rupea inima la gândul că acest copil nenăscut i-ar putea lăsa fără mamă. Atunci am hotărât să-i cer ajutorul Sfântului Nectarie – astfel, am citit timp de patruzeci de zile acatistul Sfântului.
La împlinirea celor patruzeci de zile, rugăciunile mele au primit răspuns. Mi-am făcut curaj şi am sunat la profesorul doctor care mă operase anterior de trei ori şi îmi cunoştea foarte bine starea de sănătate. El m-a chemat imediat la Bucureşti, spunându-mi că situaţia este nu gravă, ci foarte gravă.
După o perioadă de spitalizare, l-am rugat să mă recomande unui medic ginecolog din incinta spitalului, povestindu-i totodată şi cele petrecute.
A doua zi a mers personal cu mine la directoarea spitalului, care era de specialitate ginecolog. I-a vorbit despre problemele mele de sănătate, despre operaţiile pe care le suferisem şi s-au consultat pentru a alege soluţia ideală pentru mine. La tot ce domnul profesor doctor îi povestea în legătură cu situaţia mea, doamna doctor ţinea să amintească că riscurile sunt numai ale mele. La un moment dat, simţind că nu mai pot asculta toate acestea, le-am spus următoarele: „Doamnă doctor, domnul profesor m-a operat de multe ori şi de fiecare dată Dumnezeu m-a salvat – aşadar, dacă Dumnezeu vrea, mă va salva şi acum; dacă nu, sunt pregătită pentru orice”. Atunci doamna doctor şi-a schimbat atitudinea şi mi-a spus ferm: „Fetiţă, să te rogi la Dumnezeu să te scape! Trebuie să te scape!” Din acel moment, au hotărât să fac cezariană, iar eu mă simţeam ca şi cum nu despre mine se discuta.
Ziua operaţiei se apropia şi, întrucât plecasem de acasă nepregătită, adică nespovedită şi neîmpărtăşită, Dumnezeu S-a îngrijit şi de acest aspect – printr-o cunoştinţă care a venit la mine în vizită şi a aflat acest lucru, mi-a trimis un preot chiar în dimineaţa operaţiei.
Se apropia ora intrării în sala de operaţie şi simţeam că mă sufoc de emoţie. Doamna doctor care urma să mă opereze era şi ea foarte agitată. Felul în care se pregătea pentru operaţie arăta că era gata de tot ce era mai rău.
Când am intrat în sală, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am rostit în gând: „Doamne, în mâinile tale încredinţez sufletele noastre!” Teama de moarte dispăruse. Eram liniştită. Nu mă mai puteam gândi la nimic…
M-am trezit la strigătul soţului meu, care abia în acea zi înţelesese prin ce trecusem eu vreme de nouă luni şi care îmi spunea că trebuie să plece urgent acasă, deoarece băiatul nostru cel mare se îmbolnăvise de oreion în dimineaţa operaţiei mele!…
Trecusem cu bine de operaţie, însă nu mă puteam bucura de reuşita operaţiei, deoarece gându-mi era la cei doi copii de acasă, de care, pentru prima dată, nu eram alături atunci când aveau nevoie!
Când am crezut că lucrurile s-au rezolvat, aveam o fetiţă sănătoasă şi frumoasă şi totul va fi bine, ficatul meu bolnav şi obosit de presiunea sarcinii mi-a creat din nou probleme. Datorită stării de oboseală pe care o simţeam, nu mă puteam îngriji nici de copil. Plângeam cu el în braţe, gândindu-mă cum mă voi descurca acasă fără niciun alt ajutor. Au trecut aşa două-trei zile şi, în disperarea mea, am zis: „Doamne, dacă ai vrut să am trei copii, dă-mi puterea să-i pot creşte!”
După alte trei zile, am plecat acasă. Simţeam cum prindeam putere de la zi la zi. Mi-am reluat uşor activitatea şi sarcina de a-mi creşte copiii ca şi cum nimic nu se întâmplase. Nu am avut nevoie de ajutorul nimănui. Doar Dumnezeu era Cel ce mă ajuta, întărindu-mă să fiu alături de copiii mei, ajutându-i şi supraveghindu-i pe fiecare după nevoile lui.
Nimic din ceea ce au prognozat medicii nu s-a întâmplat! Chiar şi profesorul chirurg a fost impresionat, spunându-mi că reprezint pentru el o mare enigmă.
Dumnezeu îşi făcuse încă o dată cunoscută puterea. Slăvit să Îi fie numele, în vecii vecilor. Amin.
Articol aparut in nr 20 al revistei Familia Ortodoxa

FISIERELE MELE TRILULILU..